Visul unei nopți de vară

Stăm amândoi pe malul mării,  valurile ne ating ușor.  Plaja e plină de oameni, dar parcă timpul s-a oprit și suntem doar noi acolo.
Mă privești duios. Mă topește privirea ta. Parcă îmi vorbește.  De când te cunosc nu mai contează nimic. Ești universul meu...tu și marea. Când pleci de lângă mine aerul se termină,  nu mai pot să respir, să gândesc; sunt ceea ce vrei tu să fiu.
Nimic nu mai contează,  doar privirea ta caldă. Am nevoie de tine, trebuie să mă ghidezi. Ești ceea ce îmi dă curaj, nu știu unde ai fost până acum, în sfârșit te-am găsit.
Mă ții de mână mereu. Palma mi-a transpirat, dar nu îndrăznesc sa-ti dau drumul.  Sunt dependenta de atingerea ta.
Iubesc mirosul pielii tale. Cu tine, am descoperit parfumul perfect.
Adorm greu, mă trezesc prima pentru că știu că te voi vedea.
 Mâncarea mea ești tu, nu am nevoie de mai mult, nu vreau altceva. Îmi ești suficient. Cred că te iubesc.....
....Deodată,  se aude ceasul. Mă trezesc,  te caut, nu ești aici, ai dispărut.  Nu mai e nici parfumul tău, nici privirea sau zâmbetul tău.
Unde ești?  Ai dispărut...sau...poate nici nu ai existat vreodată.

Bătrânețea

Cine își dorește să fie bătrân?  Și totuși.... toți ne dorim să trăim cât mai mult. As dori să vă spun o poveste, așa cum mi-am imaginat-o eu.
Era odată o femeie în putere care a început viața cu speranță,  cu iubire, cu dorința de a trăi frumos. Așa că,împreună cu soțul ei, au clădit o familie frumoasă, născând patru copii.  A fost greu,  erau vremuri în care hrana era un lux, hainele la fel. Copiii nu mergeau în tabere tematice,  nu se jucau pe tableta toată ziua.  Cu toate acestea,  au crescut frumos, au mâncat și s-au jucat împreună cu puținul pe care îl aveau, fiecare  a învățat după puterea sa.
Anii au trecut, femeia a îmbătrânit,  bărbatul ei la fel, iar cei mici s-au răspândit care cum a văzut cu ochii în lumea largă.
Bătrânii au rămas acasă,  văzând de gospodăria lor, avându-se unul pe celălalt, așteptând nepoțeii care să le însenineze zilele grele ale bătrâneții.
Au venit și aceștia.  Și, oh, ce plăcere să vezi casa plină de mogaldete, de râsul și de gălăgia lor plină de viață. Parcă întinereau și ei. Păcat că vacanțele erau scurte și lungi perioade de timp ramanea casa goală.  Dar erau ei doi împreună,  mulțumiți de familia numeroasa.
Cu timpul însă,  nepoții au crescut,  vizitele lor s-au rărit,  vacanțele petrecute la bunici au fost uitate. Se mai duceau la ei, din când în când,  fără a mai fi ce era odinioară.
La scurt timp,  necazul îi unii pe toți.  Bătrânul,  înfrânt de boli, de oboseală și de timp, își luă adio și păși spre un alt tărâm,  mai bun și mai liniștit.  Tristețe mare se abătu peste toți cei dragi. Parcă își aminteau ultima privire a bătrânelului senin care îi conducea cu lacrimi în ochi până la poartă.  Remușcările erau pe buzele tuturor.  Poate ar fi putut sa-l viziteze mai des. Dar cine se aștepta să-și ia adio așa devreme?
Bătrâna rămase singură.  Învinsă de boli, privește casa goală.  Nu e nimeni. Nici copiii,  nici nepoțeii,  nici iubitul soț care îi purta de grijă.  E tristă.  Ce mai așteaptă acum? Privește în gol,  spre nicăieri.  Oare la ce se gândește? Oare la casa care odinioară era plină de copii?  La ceea ce a fost demult?
A fost uitată.  Nimeni nu și-o amintește.  Suspină zi și noapte pentru o clipă cum n-a mai fost demult.
Și totuși speră,  se luptă să trăiască.
Concluzia: bătrâna suntem toți. Nimicul ne așteaptă,  în viața în care bătrânii sunt nerozi. Nu îi mai vrem, avem o viață mult prea aglomerată,  visuri, idealuri de-mplinit, așa că uitam de cei bătrâni și dragi odată.
Să nu uităm, că timpul, ne oferă același dar tuturor.

O nouă șansă

 Întotdeauna mi-a plăcut marea. Mă fascineaza și mă înspăimântă în același timp.  Îmi place să mă duc vara și s-o ascult.  Îmi vorbește,  mă simt bine în preajma ei.
 De fiecare dată intru și am încredere că mă va proteja,  că va avea grijă de mine.
 Și totuși,  anul trecut în vară, oceanul a fost supărat.  Când am intrat în apă,  m-a tras și, fără să-mi dau seama,  am ajuns în larg.
M-am uitat în jur și nu era nimeni.  Doar eu și marea, oh da, ce romantic sună,  și valurile care păreau că mă înghit.  Am încercat zadarnic să înot,  nu mai puteam,  nu mai aveam aer, înghițisem prea multă apă.
Cred că atunci am intrat în stare de șoc.  Știu că nu mai puteam vorbi. Am văzut în lateralul meu oameni care stăteau în picioare în apa, ceea ce ma debusola complet. Cum de ei au apa pana la genunchi și eu mă înec?  Sigur ca oceanul nu e o formatiune egala ca și adâncime, iar curenții ma trasesera unde era apa mai adânca. Am vrut sa țip, căci părea ca nimeni nu ma vede, însă nu mai aveam glas. Am vrut să fac semn cu mâna,  dar nu știam cum s-o ridic astfel încât să nu-mi pierd echilibrul în apa.
Când am decis, cu ultimele puteri, sa înaintez spre oamenii pe care ii vedeam relativ aproape,  ca într-un vis, a apărut un "prinț".
Glumesc, evident. Era un băiat care m-a prins de mână și care s-a luptat cu valurile ca într-un basm în care Făt-Frumos se luptă cu balaurii.
A fost un drum anevoios.  Valurile veneau nervoase spre noi, eu nu puteam schița nici un gest, el se băga în valuri și mă ridica pe mine deasupra lor, deși, și-asa înghițeam în continuare apă.  Am simțit că a durat o veșnicie,  timp în care salvatorul meu mă incuraja și îmi spunea sa stau calma.
Toată experiența mi s-a părut ca s-a derulat în multe clipe. Nici acum nu pot sa conștientizez cât a fost.
Nici dacă salvamarul a existat cu adevarat.
 L-am asemuit cu un înger păzitor.  Nu știu de ce, dar Dumnezeu mi l-a trimis.  Puteam să mor, și dacă nu venea în acea clipă,  cu siguranță nu aș mai fi rezistat, eram sleita de puteri.
Cert este că m-am născut a doua oară în acea zi. O nouă șansă pe care trebuie să o valorific din plin. Poate că am o misiune pe acest pământ, iar Divinitatea mi-a mai dat o șansă pentru a o îndeplini.
Până când o să-mi dau seama care este, nu pot decât sa-i mulțumesc lui Dumnezeu și lui Abdelhak, îngerul meu păzitor.

Sărbătorile la români

Tocmai a trecut Crăciunul. Ce înseamnă pentru români această sărbătoare? Cozi infernale în hiper, super și market-uri, în care se calcă  în picioare de parcă vine o răscoală,un război, cea mai acută foamete din ultimii ani,sau,chiar și sfârșitul lumii.
Mă întreb cât poate  mânca un om în mod normal.  Pentru că ceea ce se întâmplă la noi e de nedescris.
Oare ce sărbătorim? Ieșirea din robie? Sfârșitul comunismului?
Oare ce înseamnă nașterea lui Iisus? De ce a venit pe lume? Cum a venit El? Pentru ce a murit? Oare dacă mâncăm ca porcii de Crăciun, Dumnezeu o să fie mulțumit, o să ne dea o recompensă?
Personal, cred ca Îl întristează ceea ce vede. Dacă fiecare dintre noi am da din ceea ce cumpărăm, măcar puțin, celor care stau pe stradă sau celor care sunt mai stramtorati,poate că această sărbătoare ar fi specială cu adevărat.  Cum altfel să  cinstim nașterea Mântuitorul,dacă nu prin ajutorarea celor sărmani?
Ce facem noi? Mâncăm și bem până ajungem la spital.
Și din păcate, nu s-a terminat. Urmează Anul Nou și hiper market-urile sunt din nou pline. Păcat că atunci când trecem pe lângă un om nevoiaș vedem prin el, ca și când ar fi invizibil.
Mâncați fraților,până o să vă plesnească bila, nu vă uitați în jur.  Ăsta este Crăciunul la români,în care tinerii se duc în club și admiră animatoarele dez(îmbrăcate) în craciunite, beau până își pierd cunoștința și se dau intr-un spectacol penibil.
Dacă asta e tot ce am învățat din nașterea Domnului,sa ne fie de bine și LA MAI MARE!

........................................................................

Deznadejde, ura, scarba, toate sentimentele la un loc. Asta simt acum, un gol imens.Nu mai inteleg nimic, frica mi-a intrat in pantece. De ce sa traiesc bantuita de acel gand ? De ce nu pot fi lasata in pace ? Ce e mai dureros decat sa traiesti in umbrele trecutului, speriata, tremuranda. De ce ? De ce ? De ce nu se intampla nimic bun in toata povestea asta ? Unde e finalul fericit din basme ?De ce nu mi-a spus nimeni ca viata nu e poveste ? De ce mintim copiii ca lumea va fi a lor, ca vor face multe, ca le va fi bine. Ce minciuni putem inventa de dragul lor. Nu exista nimic din ce ne imaginam ca va fi. De unde vin problemele, de ce oamenii sunt asa cum sunt ? Unde sunt principiile, unde e morala ? De ce traim cu frica ? De ce ma bantuie trecutul ? De ce lucrurile se repeta ? Vreau o lume in care caile sa nu mai fie aceleasi, greseli sa nu mai existe, pasii sa-mi fie calauziti de bine. Unde sunt valorile pe care le visam ? Pentru c e traim oare ? Animale suntem sau fiinte rationale ? Mi-as dori sa fiu  un copac, dar pana si el sufera o lunga perioada de timp. De ce suntem plamaditi pentru a suferi ? Sa fie un blestem stravechi ? Si daca da, cum il pot rupe ? Vreau formule magice pentru a nu mai suferi. Si daca as avea puteri ca in jocuri, le-as folosi neincetat pentru ca suferinta e mult prea prezenta in viata oamenilor. Unde esti libertate, unde esti pace ? Suntem niste marionete in mana destinului, nu avem nici un cuvant de spus…………………………………………………

Cine sunt?

                                                         Cine sunt ?

Hmmm….o intrebare foarte grea. V-ati gandit vreodata ? « Cine sunt ? » « Ce vreau ? » « De ce ? ». Mii de intrebari mi se flutura prin minte ca niste gaze neobosite. 

Cine sunt? Pai, sa vedem.

Sunt un lastar care se inalta, si se inalta, pana cand va atinge culmile cerului. Dar cum va reusi acest lucru? Evolutia omului este fascinanta, incat nimic nu ma poate face sa cred ca in cazul meu va fi altfel. Cred ca sunt o fire neinteleasa de majoritatea celor care ma cunosc. Foarte putini stiu cine sunt cu adevarat. Foarte putini sunt cei care reusesc sa-mi deschida sufletul pentru a privi in interiorul lui. Nu-mi place sa-mi arat slabiciunile,parand poate insensibila de multe ori, insa, eu , gandurile si sentimentele mele, traim intr-o lume doar a noastra. Ca si Eminescu, am fost si am sa raman o romantica, toti porii mei emanand iubire. Scopul suprem al existentei mele este iubirea. In toate formele ei. Cum as putea sa nu iubesc natura si teiul ce ma mangaie cu frunzele lui, patrunzand temator pe fereastra mea? Cum as putea sa nu iubesc porumbeii care isi traiesc dragostea neconditionat? Cum as putea sa nu iubesc marea care isi spumega valurile neincetat, creand un colorit ce nu poate sa aduca decat liniste sufletului meu?

Si cum as putea sa nu te iubesc pe tine? Da....pe tine, cel ce ai fost ales pe acest pamant cu scopul de a iubi. Omul, fiinta cea mai enigmatica din regnul animal , cea  pentru care iti trebuie o viata (sau chiar mai multe) sa reusesti sa o cunosti cu adevarat. 

Revenind la problematica exprimata mai sus:

Ma amuza insa modul meu de a ma comporta cu cei din preajma mea. Rigid, superficial, rece, punand un zid clar intre ceea ce sunt si ceea ce vreau sa par ca sunt. Aceasta dualitate ma sperie si in acelasi timp ma linisteste. Poate ca este scutul meu de protectie impotriva lumii. M-as putea descrie ca fiind omul cu o mie de fete, insa nu intr-un mod negativ, nu fatarnic. Ci doar, indecis, infricosat si cameleonic. Emotiile raman confidentele mele, linistea camerei mele se bucura de lacrimile curse pe obrajii macinati de suferinte, trairile raman asternute pe o coala de hartie ingalbenita de timp.Lumea este prea ocupata si prea indiferenta pentru a mai sta sa asculte suferintele altora. Si atunci, mai bine ma retrag in coconul meu prafuit, incercand sa inteleg care este menirea mea pe acest pamant. 

Mi-e frica de dezamagire, de aceea, nu primesc prea multe persoane in sufletul meu, promitand,  in schimb, fidelitate deplina, celor care au gasit cheia. Restul sunt niste umbre ce trec pe langa mine fara a ma vedea cu adevarat. 

Deci....Cine sunt? Sunt o biata fiinta care se imbata cu mirosul trandafirilor, care traieste visand, care iubeste....iubeste etern si neconditionat!

Rutina-i la putere!!!

    E ora 2 si nu pot sa dorm deloc. Prin minte imi trec tot felul de ganduri, fara ca acestea sa conteneasca a veni. Ma gandesc la trecut, la prezent …la viitor. Oare putem prevedea ceea ce se va intampla ?Oare puterea gandului este asa de importanta, incat poate influenta ceea ce va veni ?Va deveni realitate ? In multe documentare vedem pomenindu-se adesea de puterea energiei pozitive, de gandurile bune , de optimism, de puterea cuvantului. Suntem noi, oamenii, asa de superficiali incat sa nu putem vedea aceasta forta energetica frematand in jurul nostru ? Pornim in viata cu ganduri din cele mai optimiste , crestem si credem din ce in ce mai mult ca vom deveni ceea ce ne-am propus …..mai crestem….si……..mai crestem……..si ne dam seama ca nimic din ceea ce am sperat la inceput nu s-a realizat. Si atunci incepem sa ne punem intrebari : « Oare nu am fost destul de optimist, oare nu m-am gandit cu seriozitate si incredere la scopul meu ? Poate ca mai trebuie sa astept putin, poate ca nu este momentul potrivit pentru ca telul meu sa fie atins. Ma consoleaza gandul ca nu le poti avea pe toate, ca fericirea exista in doze mici, ca lucrurile marunte iti aduc implinirea. Intotdeauna am crezut ca pot face orice, ma simteam ca intr-un film in care protagonistul era un fel de Superman.De multe ori eram ce voiam eu sa fiu, reveria disparea insa mult prea repede. SI reveneam. Unde ? La absurd, la zilnic, la firescul tipic secolului XXI. Mai exact, aceleasi tabieturi repetate monoton si abuziv.

   Iata reteta unei zile din viata omului viteza :trezirea se face de dimineata, se spala pe dinti, se face dus, se prepara o ceasca gigant de cafea, se mananca un mic mic-dejun, asta pentru ca nu ai timp de unul mai mare si mai sanatos, se degusta cafeaua(de fapt, se bea , ca doar nu faci nazuri la ea, este vitala), se fumeaza vreo patru tigari la ea. SE iau niste haine din dulap la repezeala, se pun pe tine(daca sunt sifonate se calca, eventual), se aplica putin machiaj pe tenul imbatranit inainte de vreme si se iese din casa. Nimic greu pana acum, nu ? Partea care urmeaza este si mai haioasa. Pe drum se merge in statie de autobuze. Esti clar in intarziere pentru ca azi ai stat sa te aranjezi mai mult. Astepti cinci minute batand din picior, tremurand usor, incepi sa te enervezi si sa injuri tot RATB-ul. Intr-un final , cand ai nervii intinsi la maxim, vezi la o statie distanta miracolul, si nu numai unul. In spatele lui sunt insiruite, doua, trei, pardon patru alte autobuze. Te simti usurat. Mai ai totusi un sfert de ora pana intri la munca. Te urci increzator, ai doar doua statii si apoi schimbi. Te indepartezi de statie, escortata de celelalte autobuze din spate, te simti pentru doua secunde o personalitate, incerci sa-ti lasi mintea sa zboare, te gandesti la un discurs in care le multumesti oamenilor pentru suportul lor, cand autobuzul se opreste brusc. Te uiti curios in fata si incremenesti. Toata soseaua e plina de masini, aglomeratie bara la bara. Roseata din obraji revine, simti ca iei foc, nu mai ai aer, ai vrea sa cobori dar nu poti, ca doar esti intre statii, te uiti la ceas, innebunesti, mai ai doar 13 minute pana incepi munca. Incepi sa respiri usor, sa te convingi ca mai ai destul timp pentru a ajunge, ca sigur in 2 minute esti la prima statie si ca de acolo o iei pe jos. Dar constati, dupa o vesnicie parca, ca cele doua minute au trecut si tu ai inaintat cu 50 metri. Atunci bati in geam, iti iei fata zambareata, la volan e un barbat dragut, si printre dinti ii soptesti : « Va rog frumos, fiti amabil, imi puteti deschide si mie, ma puteti lasa sa cobor ? » Soferul plictisit nu schiteaza nici un gest. Disperata incerci sa-l vrajesti  in stilul specific, facand pe victima.  « Va rog frumos, nu am vazut ca este asa de aglomerat, trebuie sa ajung neaparat la munca, este o zi importanta si daca nu ajung… », si apoi zambesti copilareste. 

Deodata, il vezi intorcand capul spre tine. Te gandesti ca metoda a mers. Acesta iti spune pe un ton aparent cald :  « Domnisoara……dumneavoastra stiti sa cititi ? » Raspunzi  amuzata « Sigur ca da, acesta este un lucru elementar pe care il inveti inca din clasa I ». « Hmmm (iti spune el)….inseamna ca dumneata ai lipsit de la acea clasa. Nu vezi ca scrie clar pe afisul lipit pe geam, nu intrerupeti soferul in timpul calatoriei, usile nu se deschid intre statii ? » Te inrosesti, il injuri de cateva ori in gand, si intr-un final, ajungi in statie. O iei aproape la fuga pana la urmatoarea statie,te urci in al doliea autobuz, de data asta este liber, si ajungi, cu o intarziere la munca de doua 5 minute. 

Din pacate, nu poti sa mai stai afara pentru a fuma inca o tigara. 

Eeee, asta e , la pauza, iti spui si fugi grabita.