Cine sunt?

                                                         Cine sunt ?

Hmmm….o intrebare foarte grea. V-ati gandit vreodata ? « Cine sunt ? » « Ce vreau ? » « De ce ? ». Mii de intrebari mi se flutura prin minte ca niste gaze neobosite. 

Cine sunt? Pai, sa vedem.

Sunt un lastar care se inalta, si se inalta, pana cand va atinge culmile cerului. Dar cum va reusi acest lucru? Evolutia omului este fascinanta, incat nimic nu ma poate face sa cred ca in cazul meu va fi altfel. Cred ca sunt o fire neinteleasa de majoritatea celor care ma cunosc. Foarte putini stiu cine sunt cu adevarat. Foarte putini sunt cei care reusesc sa-mi deschida sufletul pentru a privi in interiorul lui. Nu-mi place sa-mi arat slabiciunile,parand poate insensibila de multe ori, insa, eu , gandurile si sentimentele mele, traim intr-o lume doar a noastra. Ca si Eminescu, am fost si am sa raman o romantica, toti porii mei emanand iubire. Scopul suprem al existentei mele este iubirea. In toate formele ei. Cum as putea sa nu iubesc natura si teiul ce ma mangaie cu frunzele lui, patrunzand temator pe fereastra mea? Cum as putea sa nu iubesc porumbeii care isi traiesc dragostea neconditionat? Cum as putea sa nu iubesc marea care isi spumega valurile neincetat, creand un colorit ce nu poate sa aduca decat liniste sufletului meu?

Si cum as putea sa nu te iubesc pe tine? Da....pe tine, cel ce ai fost ales pe acest pamant cu scopul de a iubi. Omul, fiinta cea mai enigmatica din regnul animal , cea  pentru care iti trebuie o viata (sau chiar mai multe) sa reusesti sa o cunosti cu adevarat. 

Revenind la problematica exprimata mai sus:

Ma amuza insa modul meu de a ma comporta cu cei din preajma mea. Rigid, superficial, rece, punand un zid clar intre ceea ce sunt si ceea ce vreau sa par ca sunt. Aceasta dualitate ma sperie si in acelasi timp ma linisteste. Poate ca este scutul meu de protectie impotriva lumii. M-as putea descrie ca fiind omul cu o mie de fete, insa nu intr-un mod negativ, nu fatarnic. Ci doar, indecis, infricosat si cameleonic. Emotiile raman confidentele mele, linistea camerei mele se bucura de lacrimile curse pe obrajii macinati de suferinte, trairile raman asternute pe o coala de hartie ingalbenita de timp.Lumea este prea ocupata si prea indiferenta pentru a mai sta sa asculte suferintele altora. Si atunci, mai bine ma retrag in coconul meu prafuit, incercand sa inteleg care este menirea mea pe acest pamant. 

Mi-e frica de dezamagire, de aceea, nu primesc prea multe persoane in sufletul meu, promitand,  in schimb, fidelitate deplina, celor care au gasit cheia. Restul sunt niste umbre ce trec pe langa mine fara a ma vedea cu adevarat. 

Deci....Cine sunt? Sunt o biata fiinta care se imbata cu mirosul trandafirilor, care traieste visand, care iubeste....iubeste etern si neconditionat!