Cine sunt?

                                                         Cine sunt ?

Hmmm….o intrebare foarte grea. V-ati gandit vreodata ? « Cine sunt ? » « Ce vreau ? » « De ce ? ». Mii de intrebari mi se flutura prin minte ca niste gaze neobosite. 

Cine sunt? Pai, sa vedem.

Sunt un lastar care se inalta, si se inalta, pana cand va atinge culmile cerului. Dar cum va reusi acest lucru? Evolutia omului este fascinanta, incat nimic nu ma poate face sa cred ca in cazul meu va fi altfel. Cred ca sunt o fire neinteleasa de majoritatea celor care ma cunosc. Foarte putini stiu cine sunt cu adevarat. Foarte putini sunt cei care reusesc sa-mi deschida sufletul pentru a privi in interiorul lui. Nu-mi place sa-mi arat slabiciunile,parand poate insensibila de multe ori, insa, eu , gandurile si sentimentele mele, traim intr-o lume doar a noastra. Ca si Eminescu, am fost si am sa raman o romantica, toti porii mei emanand iubire. Scopul suprem al existentei mele este iubirea. In toate formele ei. Cum as putea sa nu iubesc natura si teiul ce ma mangaie cu frunzele lui, patrunzand temator pe fereastra mea? Cum as putea sa nu iubesc porumbeii care isi traiesc dragostea neconditionat? Cum as putea sa nu iubesc marea care isi spumega valurile neincetat, creand un colorit ce nu poate sa aduca decat liniste sufletului meu?

Si cum as putea sa nu te iubesc pe tine? Da....pe tine, cel ce ai fost ales pe acest pamant cu scopul de a iubi. Omul, fiinta cea mai enigmatica din regnul animal , cea  pentru care iti trebuie o viata (sau chiar mai multe) sa reusesti sa o cunosti cu adevarat. 

Revenind la problematica exprimata mai sus:

Ma amuza insa modul meu de a ma comporta cu cei din preajma mea. Rigid, superficial, rece, punand un zid clar intre ceea ce sunt si ceea ce vreau sa par ca sunt. Aceasta dualitate ma sperie si in acelasi timp ma linisteste. Poate ca este scutul meu de protectie impotriva lumii. M-as putea descrie ca fiind omul cu o mie de fete, insa nu intr-un mod negativ, nu fatarnic. Ci doar, indecis, infricosat si cameleonic. Emotiile raman confidentele mele, linistea camerei mele se bucura de lacrimile curse pe obrajii macinati de suferinte, trairile raman asternute pe o coala de hartie ingalbenita de timp.Lumea este prea ocupata si prea indiferenta pentru a mai sta sa asculte suferintele altora. Si atunci, mai bine ma retrag in coconul meu prafuit, incercand sa inteleg care este menirea mea pe acest pamant. 

Mi-e frica de dezamagire, de aceea, nu primesc prea multe persoane in sufletul meu, promitand,  in schimb, fidelitate deplina, celor care au gasit cheia. Restul sunt niste umbre ce trec pe langa mine fara a ma vedea cu adevarat. 

Deci....Cine sunt? Sunt o biata fiinta care se imbata cu mirosul trandafirilor, care traieste visand, care iubeste....iubeste etern si neconditionat!

Rutina-i la putere!!!

    E ora 2 si nu pot sa dorm deloc. Prin minte imi trec tot felul de ganduri, fara ca acestea sa conteneasca a veni. Ma gandesc la trecut, la prezent …la viitor. Oare putem prevedea ceea ce se va intampla ?Oare puterea gandului este asa de importanta, incat poate influenta ceea ce va veni ?Va deveni realitate ? In multe documentare vedem pomenindu-se adesea de puterea energiei pozitive, de gandurile bune , de optimism, de puterea cuvantului. Suntem noi, oamenii, asa de superficiali incat sa nu putem vedea aceasta forta energetica frematand in jurul nostru ? Pornim in viata cu ganduri din cele mai optimiste , crestem si credem din ce in ce mai mult ca vom deveni ceea ce ne-am propus …..mai crestem….si……..mai crestem……..si ne dam seama ca nimic din ceea ce am sperat la inceput nu s-a realizat. Si atunci incepem sa ne punem intrebari : « Oare nu am fost destul de optimist, oare nu m-am gandit cu seriozitate si incredere la scopul meu ? Poate ca mai trebuie sa astept putin, poate ca nu este momentul potrivit pentru ca telul meu sa fie atins. Ma consoleaza gandul ca nu le poti avea pe toate, ca fericirea exista in doze mici, ca lucrurile marunte iti aduc implinirea. Intotdeauna am crezut ca pot face orice, ma simteam ca intr-un film in care protagonistul era un fel de Superman.De multe ori eram ce voiam eu sa fiu, reveria disparea insa mult prea repede. SI reveneam. Unde ? La absurd, la zilnic, la firescul tipic secolului XXI. Mai exact, aceleasi tabieturi repetate monoton si abuziv.

   Iata reteta unei zile din viata omului viteza :trezirea se face de dimineata, se spala pe dinti, se face dus, se prepara o ceasca gigant de cafea, se mananca un mic mic-dejun, asta pentru ca nu ai timp de unul mai mare si mai sanatos, se degusta cafeaua(de fapt, se bea , ca doar nu faci nazuri la ea, este vitala), se fumeaza vreo patru tigari la ea. SE iau niste haine din dulap la repezeala, se pun pe tine(daca sunt sifonate se calca, eventual), se aplica putin machiaj pe tenul imbatranit inainte de vreme si se iese din casa. Nimic greu pana acum, nu ? Partea care urmeaza este si mai haioasa. Pe drum se merge in statie de autobuze. Esti clar in intarziere pentru ca azi ai stat sa te aranjezi mai mult. Astepti cinci minute batand din picior, tremurand usor, incepi sa te enervezi si sa injuri tot RATB-ul. Intr-un final , cand ai nervii intinsi la maxim, vezi la o statie distanta miracolul, si nu numai unul. In spatele lui sunt insiruite, doua, trei, pardon patru alte autobuze. Te simti usurat. Mai ai totusi un sfert de ora pana intri la munca. Te urci increzator, ai doar doua statii si apoi schimbi. Te indepartezi de statie, escortata de celelalte autobuze din spate, te simti pentru doua secunde o personalitate, incerci sa-ti lasi mintea sa zboare, te gandesti la un discurs in care le multumesti oamenilor pentru suportul lor, cand autobuzul se opreste brusc. Te uiti curios in fata si incremenesti. Toata soseaua e plina de masini, aglomeratie bara la bara. Roseata din obraji revine, simti ca iei foc, nu mai ai aer, ai vrea sa cobori dar nu poti, ca doar esti intre statii, te uiti la ceas, innebunesti, mai ai doar 13 minute pana incepi munca. Incepi sa respiri usor, sa te convingi ca mai ai destul timp pentru a ajunge, ca sigur in 2 minute esti la prima statie si ca de acolo o iei pe jos. Dar constati, dupa o vesnicie parca, ca cele doua minute au trecut si tu ai inaintat cu 50 metri. Atunci bati in geam, iti iei fata zambareata, la volan e un barbat dragut, si printre dinti ii soptesti : « Va rog frumos, fiti amabil, imi puteti deschide si mie, ma puteti lasa sa cobor ? » Soferul plictisit nu schiteaza nici un gest. Disperata incerci sa-l vrajesti  in stilul specific, facand pe victima.  « Va rog frumos, nu am vazut ca este asa de aglomerat, trebuie sa ajung neaparat la munca, este o zi importanta si daca nu ajung… », si apoi zambesti copilareste. 

Deodata, il vezi intorcand capul spre tine. Te gandesti ca metoda a mers. Acesta iti spune pe un ton aparent cald :  « Domnisoara……dumneavoastra stiti sa cititi ? » Raspunzi  amuzata « Sigur ca da, acesta este un lucru elementar pe care il inveti inca din clasa I ». « Hmmm (iti spune el)….inseamna ca dumneata ai lipsit de la acea clasa. Nu vezi ca scrie clar pe afisul lipit pe geam, nu intrerupeti soferul in timpul calatoriei, usile nu se deschid intre statii ? » Te inrosesti, il injuri de cateva ori in gand, si intr-un final, ajungi in statie. O iei aproape la fuga pana la urmatoarea statie,te urci in al doliea autobuz, de data asta este liber, si ajungi, cu o intarziere la munca de doua 5 minute. 

Din pacate, nu poti sa mai stai afara pentru a fuma inca o tigara. 

Eeee, asta e , la pauza, iti spui si fugi grabita.