Visul unei nopți de vară

Stăm amândoi pe malul mării,  valurile ne ating ușor.  Plaja e plină de oameni, dar parcă timpul s-a oprit și suntem doar noi acolo.
Mă privești duios. Mă topește privirea ta. Parcă îmi vorbește.  De când te cunosc nu mai contează nimic. Ești universul meu...tu și marea. Când pleci de lângă mine aerul se termină,  nu mai pot să respir, să gândesc; sunt ceea ce vrei tu să fiu.
Nimic nu mai contează,  doar privirea ta caldă. Am nevoie de tine, trebuie să mă ghidezi. Ești ceea ce îmi dă curaj, nu știu unde ai fost până acum, în sfârșit te-am găsit.
Mă ții de mână mereu. Palma mi-a transpirat, dar nu îndrăznesc sa-ti dau drumul.  Sunt dependenta de atingerea ta.
Iubesc mirosul pielii tale. Cu tine, am descoperit parfumul perfect.
Adorm greu, mă trezesc prima pentru că știu că te voi vedea.
 Mâncarea mea ești tu, nu am nevoie de mai mult, nu vreau altceva. Îmi ești suficient. Cred că te iubesc.....
....Deodată,  se aude ceasul. Mă trezesc,  te caut, nu ești aici, ai dispărut.  Nu mai e nici parfumul tău, nici privirea sau zâmbetul tău.
Unde ești?  Ai dispărut...sau...poate nici nu ai existat vreodată.

Bătrânețea

Cine își dorește să fie bătrân?  Și totuși.... toți ne dorim să trăim cât mai mult. As dori să vă spun o poveste, așa cum mi-am imaginat-o eu.
Era odată o femeie în putere care a început viața cu speranță,  cu iubire, cu dorința de a trăi frumos. Așa că,împreună cu soțul ei, au clădit o familie frumoasă, născând patru copii.  A fost greu,  erau vremuri în care hrana era un lux, hainele la fel. Copiii nu mergeau în tabere tematice,  nu se jucau pe tableta toată ziua.  Cu toate acestea,  au crescut frumos, au mâncat și s-au jucat împreună cu puținul pe care îl aveau, fiecare  a învățat după puterea sa.
Anii au trecut, femeia a îmbătrânit,  bărbatul ei la fel, iar cei mici s-au răspândit care cum a văzut cu ochii în lumea largă.
Bătrânii au rămas acasă,  văzând de gospodăria lor, avându-se unul pe celălalt, așteptând nepoțeii care să le însenineze zilele grele ale bătrâneții.
Au venit și aceștia.  Și, oh, ce plăcere să vezi casa plină de mogaldete, de râsul și de gălăgia lor plină de viață. Parcă întinereau și ei. Păcat că vacanțele erau scurte și lungi perioade de timp ramanea casa goală.  Dar erau ei doi împreună,  mulțumiți de familia numeroasa.
Cu timpul însă,  nepoții au crescut,  vizitele lor s-au rărit,  vacanțele petrecute la bunici au fost uitate. Se mai duceau la ei, din când în când,  fără a mai fi ce era odinioară.
La scurt timp,  necazul îi unii pe toți.  Bătrânul,  înfrânt de boli, de oboseală și de timp, își luă adio și păși spre un alt tărâm,  mai bun și mai liniștit.  Tristețe mare se abătu peste toți cei dragi. Parcă își aminteau ultima privire a bătrânelului senin care îi conducea cu lacrimi în ochi până la poartă.  Remușcările erau pe buzele tuturor.  Poate ar fi putut sa-l viziteze mai des. Dar cine se aștepta să-și ia adio așa devreme?
Bătrâna rămase singură.  Învinsă de boli, privește casa goală.  Nu e nimeni. Nici copiii,  nici nepoțeii,  nici iubitul soț care îi purta de grijă.  E tristă.  Ce mai așteaptă acum? Privește în gol,  spre nicăieri.  Oare la ce se gândește? Oare la casa care odinioară era plină de copii?  La ceea ce a fost demult?
A fost uitată.  Nimeni nu și-o amintește.  Suspină zi și noapte pentru o clipă cum n-a mai fost demult.
Și totuși speră,  se luptă să trăiască.
Concluzia: bătrâna suntem toți. Nimicul ne așteaptă,  în viața în care bătrânii sunt nerozi. Nu îi mai vrem, avem o viață mult prea aglomerată,  visuri, idealuri de-mplinit, așa că uitam de cei bătrâni și dragi odată.
Să nu uităm, că timpul, ne oferă același dar tuturor.

O nouă șansă

 Întotdeauna mi-a plăcut marea. Mă fascineaza și mă înspăimântă în același timp.  Îmi place să mă duc vara și s-o ascult.  Îmi vorbește,  mă simt bine în preajma ei.
 De fiecare dată intru și am încredere că mă va proteja,  că va avea grijă de mine.
 Și totuși,  anul trecut în vară, oceanul a fost supărat.  Când am intrat în apă,  m-a tras și, fără să-mi dau seama,  am ajuns în larg.
M-am uitat în jur și nu era nimeni.  Doar eu și marea, oh da, ce romantic sună,  și valurile care păreau că mă înghit.  Am încercat zadarnic să înot,  nu mai puteam,  nu mai aveam aer, înghițisem prea multă apă.
Cred că atunci am intrat în stare de șoc.  Știu că nu mai puteam vorbi. Am văzut în lateralul meu oameni care stăteau în picioare în apa, ceea ce ma debusola complet. Cum de ei au apa pana la genunchi și eu mă înec?  Sigur ca oceanul nu e o formatiune egala ca și adâncime, iar curenții ma trasesera unde era apa mai adânca. Am vrut sa țip, căci părea ca nimeni nu ma vede, însă nu mai aveam glas. Am vrut să fac semn cu mâna,  dar nu știam cum s-o ridic astfel încât să nu-mi pierd echilibrul în apa.
Când am decis, cu ultimele puteri, sa înaintez spre oamenii pe care ii vedeam relativ aproape,  ca într-un vis, a apărut un "prinț".
Glumesc, evident. Era un băiat care m-a prins de mână și care s-a luptat cu valurile ca într-un basm în care Făt-Frumos se luptă cu balaurii.
A fost un drum anevoios.  Valurile veneau nervoase spre noi, eu nu puteam schița nici un gest, el se băga în valuri și mă ridica pe mine deasupra lor, deși, și-asa înghițeam în continuare apă.  Am simțit că a durat o veșnicie,  timp în care salvatorul meu mă incuraja și îmi spunea sa stau calma.
Toată experiența mi s-a părut ca s-a derulat în multe clipe. Nici acum nu pot sa conștientizez cât a fost.
Nici dacă salvamarul a existat cu adevarat.
 L-am asemuit cu un înger păzitor.  Nu știu de ce, dar Dumnezeu mi l-a trimis.  Puteam să mor, și dacă nu venea în acea clipă,  cu siguranță nu aș mai fi rezistat, eram sleita de puteri.
Cert este că m-am născut a doua oară în acea zi. O nouă șansă pe care trebuie să o valorific din plin. Poate că am o misiune pe acest pământ, iar Divinitatea mi-a mai dat o șansă pentru a o îndeplini.
Până când o să-mi dau seama care este, nu pot decât sa-i mulțumesc lui Dumnezeu și lui Abdelhak, îngerul meu păzitor.