Bătrânețea

Cine își dorește să fie bătrân?  Și totuși.... toți ne dorim să trăim cât mai mult. As dori să vă spun o poveste, așa cum mi-am imaginat-o eu.
Era odată o femeie în putere care a început viața cu speranță,  cu iubire, cu dorința de a trăi frumos. Așa că,împreună cu soțul ei, au clădit o familie frumoasă, născând patru copii.  A fost greu,  erau vremuri în care hrana era un lux, hainele la fel. Copiii nu mergeau în tabere tematice,  nu se jucau pe tableta toată ziua.  Cu toate acestea,  au crescut frumos, au mâncat și s-au jucat împreună cu puținul pe care îl aveau, fiecare  a învățat după puterea sa.
Anii au trecut, femeia a îmbătrânit,  bărbatul ei la fel, iar cei mici s-au răspândit care cum a văzut cu ochii în lumea largă.
Bătrânii au rămas acasă,  văzând de gospodăria lor, avându-se unul pe celălalt, așteptând nepoțeii care să le însenineze zilele grele ale bătrâneții.
Au venit și aceștia.  Și, oh, ce plăcere să vezi casa plină de mogaldete, de râsul și de gălăgia lor plină de viață. Parcă întinereau și ei. Păcat că vacanțele erau scurte și lungi perioade de timp ramanea casa goală.  Dar erau ei doi împreună,  mulțumiți de familia numeroasa.
Cu timpul însă,  nepoții au crescut,  vizitele lor s-au rărit,  vacanțele petrecute la bunici au fost uitate. Se mai duceau la ei, din când în când,  fără a mai fi ce era odinioară.
La scurt timp,  necazul îi unii pe toți.  Bătrânul,  înfrânt de boli, de oboseală și de timp, își luă adio și păși spre un alt tărâm,  mai bun și mai liniștit.  Tristețe mare se abătu peste toți cei dragi. Parcă își aminteau ultima privire a bătrânelului senin care îi conducea cu lacrimi în ochi până la poartă.  Remușcările erau pe buzele tuturor.  Poate ar fi putut sa-l viziteze mai des. Dar cine se aștepta să-și ia adio așa devreme?
Bătrâna rămase singură.  Învinsă de boli, privește casa goală.  Nu e nimeni. Nici copiii,  nici nepoțeii,  nici iubitul soț care îi purta de grijă.  E tristă.  Ce mai așteaptă acum? Privește în gol,  spre nicăieri.  Oare la ce se gândește? Oare la casa care odinioară era plină de copii?  La ceea ce a fost demult?
A fost uitată.  Nimeni nu și-o amintește.  Suspină zi și noapte pentru o clipă cum n-a mai fost demult.
Și totuși speră,  se luptă să trăiască.
Concluzia: bătrâna suntem toți. Nimicul ne așteaptă,  în viața în care bătrânii sunt nerozi. Nu îi mai vrem, avem o viață mult prea aglomerată,  visuri, idealuri de-mplinit, așa că uitam de cei bătrâni și dragi odată.
Să nu uităm, că timpul, ne oferă același dar tuturor.